Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti?

I’m nobody! Who are you?
Are you nobody, too?
Then there’s a pair of us -don’t tell!
They’d banish us, you know.

How dreary to be somebody!
How public, like a frog
To tell your name the livelong day
To an admiring bog!  –  I’m Nobody! Who are you?  de

Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti? Se ştie?
Ori poate Nimeni eşti asemeni Mie?
Suntem deci o pereche? Taci, nu spune!
Pe dată ar afla o întreagă lume –

Ce jalnic este – Cineva – să fii!
Ce public – ca un Brotac – în zarvă multă
Orăcăindu-şi numele – pe cînd
În admirare – o Mlaştină îl ascultă!

            Si te trezesti intr-o dimineata, privesti podul camerei tale si iti dai seama ca nu mai simti nimic, chiar nimic, nici suparare, nici iubire de parca totul peste noapte a disparut, de parca totul a luat in alt sens, sau nici macar nu stii daca are sens, nu mai ai acele ginduri, preocupari, nesigurante, durerea si ea a plecat, iar forte pentru a mai fi suparata sau pentru a mai incerca din nou au disparut si ele, si atunci ajunge  momentul in care iti dai seama ca ceea ce simteai cindva si numeai “iubire” s-a risipit, dar cind? cum? si care au fost motivele principale?

      Cit de frumos era, iti placea totul la el, chiar si modul in care facea cele mai stranii lucruri, iti lumina fata cind il vedeai ca zimbeste sau cind incerca stalcit sa-si exprime sentimentele pentru tine, il vedeai cel mai special si doar ca te gindeai la el te facea sa te simti fericita, asteptai cu nerabdare un sms, sau un sunet pe telefon si ii sareai in brate de fiecare data  cind nu il vedeai de ceva timp, si senzatia aia, da, tocmai aia pe care o aveai de fiecare data cind erai cu el, senzatia ce iti facea sa-ti miste fiecare firicel de par de pe pielea ta, senzatia aia pe care deja de un timp nu o mai ai, deja si sms-urile sunt obisnuite, aceleasi cuvinte “te iubesc” fara de sens pe care le citesti mai mult ca pe un “hello” sau “pa, pa”, deja nu iti mai este dor de el chiar daca nu l-ai vazut, nu mai esti entuziasmata de la fiecare cadou ce ti-l face, rutina si dezamagirile iti persista mai mereu prin ginduri, inima ta bate normal cum ar trebui sa bata la o fata de virsta ta, si doar alergarile, primbarile lungi cu bicicleta, o carte sau un film frumos o mai fac sa bata, putin mai puternic de obicei.

    Pai, unde a disparut iubirea? Era totul adevarat, simteam ca eram fericita si chiar eram, m-am schimbat eu, el? Ne-a schimbat viata pe ambii? Pai si unde sunt visatorii aia cu iubirea lor vesnica? Totul are un sfirsit, e doar o chestiune de timp, pentru unii sau pentru altii e mai devreme sau mai tarziu, nu exista iubire vesnica si nici nu cred ca a existat, poate doar in carti, povesti sau legende, dupa ceva timp iubirea se transforma in respect, rutina, plictiseala, dar si mai precis in obisnuinta, obisnuita sa ai persoana aia alaturi de tine si de aia ai frica sa mai traiesti fara el sau ea, uite aici toti gresesc,vei putea exista fara persoana data, desigur ca te vei gindi la ea, desigur care iti va lipsi, dar nu pentru ca il iubeai ci doar pentru faptul ca te-ai obisnuit cu prezenta sa, dar daca nu-ti mai bate inima ca nebuna cind il vezi, si nu mai ai fluturi in stomac de fiecare data cind te imbratiseaza sau te saruta, daca nu te  mai inebuneste cu doar privirea si zimbetul lui, fii sigura ca iubirea ta a zburat si ea, a disparut in “abisul iubirilor pierdute”. 

                      Mă pierd în mulțime eu;

                      Te pierzi în mulțime tu;

                       Eu Nimeni sunt,

                       Tu nu mai ești Habibi